Cred că toate suntem de acord că  pe la 15  ani, femeile de 30+ de ani ni se păreau „cam trecute„, cele de 50+ niște babe de-a dreptul, de cele 70+ nici nu mai vorbim. Tot ce credeam pe atunci că merită trăit trebuia să  fie realizat în  intervalul foarte mare de la 15 la 30, cam toată viața pe care ți-o puteai imagina.  După 30 tot ce puteam vedea era așa o mare de plictiseală, ratare și resemnare, chestia cu a doua tinerețe  părea  o glumă sau mai degrabă o scuză pentru cei trecuți de prima tinerețe,  cea adevărată, anii frumoși,  singurii care contau.

    La 20 de ani porneam la drum cu multe speranțe, multe așteptări și cu tot sufletul pe afară, gata să-l împart  oricui mi-ar cere, doar noi aveam să schimbăm lumea, nu ?!    

    Și uite că lumea nu s-a schimbat… a rămas la fel, pe alocuri poate chiar mai urâtă decât la 20 de ani ai noștri iar noi suntem la a doua tinerețe, adică la frumoasă vârstă de 40+, sau cum ne alintă în glumă Mihăiță „niște tinerei, ăl bătrân și a bătrână” 😁.  

  Ca tot omul îți vine să faci un bilanț… Cum e la 40+?

 Da, există viață și la 40+ și după cum se arată treburile cred că și la 80+ .

   E adevărat că tumultul și pasiunea de la 20 de ani s-au domolit. Duse sunt și privirea de vultur și talia de viespe. Gravitația, care până nu demult, era ceva vag ce stabilea susul și josul, a început să aibă pretenții tot mai mari și de fiecare dată când te uiți în oglindă și faci inventarul e tot mai rău iar promisiunea cum că de acum te apuci serios de sport nu prea mai prezintă credibilitate. Ba cotul, ba umărul încep să funcționeze pe post de stație meteo. Nu te mai țin genunchii să dansezi toată noaptea, preferi să stai să-ți păstrezi forțele pentru melodiile care-ți plac mult, mult de tot, asta dacă nu cumva ți se pare muzica prea tare. Ora de culcare a tot coborât, nici gând să-ți mai permiți luxul de a pierde o noapte. Pantofii cu toc sunt pe cale să devină o frumoasă amintire, oricum să porți tocuri nu mai e ceva spontan, trebuie un plan: pe ce distanță, cât timp, e musai? și dacă da, n-ar strica să ai și ceva de rezervă.

    A fost așa, un prag, pe la 35. Cam până atunci m-a ținut vâna mea de olteancă crescută la țară.

   De pe la 35 simți că corpul nu te mai ajută, trebuie să începi să-l ajuți tu pe el.

   Și ca să pună capac, de fiecare dată când trebuie să completezi un formular căsuța de 35+ parcă-și bate joc de tine și-ți rânjește de acolo ca o dată de expirare.

   E greu… mai ales că pe dinăuntru tu te simți tânăr, la fel de tânăr ca la 20 de ani însă senzația că ai pierdut timpul nu pare să te mai părăsească…

   Încet, încet începi să te dezmeticesti și tocmai când credeai că ai terminat cu învățatul, începi să înveți.  

   Înveți să fii mai indulgent cu tine și cu cei din jur, îți dai seama că lumea-i mare, mare și nu se învârte în jurul tău și că n-ar trebui să te învârți nici tu în jurul ei.  

   Înveți că nu e așa important să ai tot timpul dreptate și îți economisești resursele pentru lucrurile pentru care chiar merită să lupți.

    Înveți că bucuria pe care ți-o aduc două vorbe bune spuse cuiva drag atunci când are nevoie de ele ține mai mult decât cea adusă de „ți-am spus eu” .

  Afli că nu se face nicio gaură în cer dacă într-o zi pur și simplu stai și nu faci nimic sau tragi un pui de somn, sau faci binge watching și vezi un întreg sezon într-o zi când cu puțină economie ți-ar fi putut ajunge 3 săptămâni .

    Înveți că sintagma „ totul sau nimic” nu trebuie să ți se aplice neapărat și că pe lângă marile momente de fericire care pot sau nu să vină, mai sunt o grămadă de fericiri mici, de zi cu zi pentru care trebuie doar să-ți deschizi ochii și sufletul și le-ai prins.

    Înveți ceva ce din păcate unii dintre noi am ratat să învățăm în cei mai frumoși ani sau mai degrabă în copilărie, înveți să-ți fie mai drag de tine… și de aici începe iară să se vadă frumos.